Dacă Poliţia ajunge să semene cu o adunătură de huligani şi inspectorii-şefi îi bocesc pe infractori în loc să-i aresteze, instituţia are o problemă.

Pentru cei din generaţia mea, Poliţia are, încă, ereditatea încărcată a „miliţiei". „Miliţianul" nu era simpatic decât în abecedare, unde apărea zugrăvit drept un nene cumsecade, în uniformă, a cărui principală ocupaţie era să-i ajute pe copii să treacă strada. În viaţa zilnică, prezenţa miliţianului, apariţia lui inopinată („Miliţia!") nu era de natură să te calmeze, deşi, teoretic, aveai de a face cu un „organ" al „ordinii şi liniştii publice". În Occident, „miliţianul" era (şi este) privit ca un personaj care te ajută, te protejează, te scoate din necaz. La noi, el avea mai curând conotaţia pericolului: îl asociai, spontan, nu cu un sprijin, ci cu o pedeapsă. Conducătorii auto îşi amintesc, cu siguranţă, cu ce strângere de inimă percepeau silueta unui miliţian, chiar fără să se fi făcut vinovaţi de ceva. (Acest reflex s-a păstrat, de altfel, intact şi astăzi).

După 1989, Miliţia a devenit Poliţie. S-a vorbit mult de „reformă", de demilitarizare, s-au schimbat denumiri de funcţii şi grade, s-a cerut o schimbare de stil şi de atitudine. N-am, totuşi, impresia că, la bază, lucrurile au trecut printr-o înnoire radicală. Continui să mă simt inconfortabil când la orizont apare o uniformă. Şi nu ca potenţial infractor, ci ca individ subordonat din principiu unei instanţe autoritare. Poliţistul e întruchiparea legii, deci îmi e „superior". Când mi se adresează, fie şi foarte politicos, fie şi numai pentru a mă legitima, el e „cel tare" şi eu sunt „cel slab". Nu e un „funcţionar public civil" care îşi îndeplineşte atribuţiile, ci un instrument al puterii, un agent punitiv, un „şef". Nu intru acum în detaliile psihologice ale nevrozei mele reziduale şi ale stingheritorului raport de „inegalitate" dintre „simplul ce