Toţi recunosc deci că lucrurile nu merg bine, că există corupţie, că în multe locuri se dau doctorate pe bandă rulantă, că examenele de bacalaureat sunt inconclusive – pentru a folosi un eufemism –, că programele gimnaziale şi liceale continuă să fie arhaice şi supraîncărcate, că universităţile private sunt, de cele mai multe ori, dubioase, când nu – ca în „cazul Spiru Haret“ – pur şi simplu delictuale.

Şi totuşi – s-ar mira observatorul nostru –, cum se face atunci că proiectul legii este sabotat sau contestat din aproape toate părţile? Opoziţia îl contestă vehement şi, după o tergiversare de luni de zile în comisia de specialitate a Senatului, îl îneacă acum cu amendamente care, în cea mai mare măsură, dacă ar trece de plen, nu vor conduce decât la desfigurarea legii.

Opoziţia nu a reuşit să explice pentru ce, de pildă, eliminarea nepotismului din universităţi sau flexibilizarea programelor din preuniversitar, de pildă, sunt prevederi rele, iar imaginea pe care ea încearcă să o proiecteze cu ajutorul televiziunilor fidelizate este că proiectul – ca orice iniţiativă a preşedintelui Băsescu sau a Guvernului Boc – ar fi un dezastru. Iar dacă guvernul vrea să adopte legea prin angajarea răspunderii, opoziţia contest㠖 iată, pentru a doua oară - procedura la Curtea Constituţională.

Dar chiar dinăuntrul coaliţiei există un sabotaj evident; dovadă chiar d-l Hărdău, preşedintele comisiei, care se arăta fericit că angajarea răspunderii tocmai fusese declarată neconstituţională. Nu e întâmplător faptul că UDMR a ameninţat cu părăsirea coaliţiei, dacă nu se iau anumite măsuri. Apoi există sabotajul – căci altfel nu poate fi numit – din partea Curţii Constituţionale (sau a unei majorităţi a membrilor săi), care, sub diferite pretexte, pentru a doua oară a blocat angajarea răspunderii guvernului. Chiar dacă acesta, profitând de echivocul unor formulări, va