Industria de automobile din România primea lovitură după lovitură. În august 1990, Întreprinderea de Automobile “Dacia” din Piteşti anunţa vremuri grele.

În toamnă, şi Societatea mixtă Oltcit SA Craiova intrase pe lista neagră a firmelor ameninţate cu falimentul. La 12 octombrie 1990, Guvernul României trimitea presei scrise şi audio un comunicat prin care avertiza Societatea Oltcit cu spectrul lichidării. Un control financiar riguros scosese la iveală pierderi de 5.825.000.000 FF şi o datorie de credite, cu tot cu dobânzi, de 8.700.000.000 FF. Ştirea a fost repede contestată de reprezentanţii uzinei. Printr-un apel public, firma înfiinţată în 1977, în vremurile bune ale prieteniei franco-române, cerea clemenţă din partea autorităţilor:

“Apreciem că creşterea producţiei uzinei, în condiţii de rentabilitate, cel puţin în perioada de tranziţie şi restructurare a economiei, nu se poate realiza fără măsuri de sprijin în asigurarea resurselor materiale şi a condiţiilor financiare din partea Guvernului. Principala problemă care a limitat şi limitează nivelul şi calitatea producţiei la Oltcit o constituie livrarea componentelor şi materialelor de o serie de furnizori din ţară, problemă care a luat dimensiuni îngrijorătoare şi poate conduce la oprirea fabricaţiei autoturismelor în uzina finalizatoare Oltcit Craiova”.

Anunţul se pare că ştirbise şi bruma de încredere care mai exista în potenţialul firmei. În ciuda situaţiei critice, atrasă de potenţialii cumpărători autohtoni şi de investitori cu dare de mână din Occident, Societatea Oltcit a închiriat un spaţiu la TIB ’90. Deşi mulţi îi cântau deja prohodul, constructorul craiovean insista să-şi etaleze produsele. Inginerul Ion Ursu, şeful serviciului Studii din uzină, găsise şi ţapul ispăşitor pentru neajunsurile companiei. Furnizorii erau problema, credea el. Pentru ziarul Adevărul, tot el prezenta şi s