Ion Iliescu va rămâne în istorie ca un exemplar frânar al României postrevoluţionare. Revoluţionar prin declaraţie şi reformator doar în teorie, Ion Iliescu a reprezentat, de fapt, vârful de lance al fenomenul antirevoluţionar. Revoluţia din decembrie '89 nu a fost "confiscată" de Ion Iliescu, ci contrată cu aplomb.

Acest lucru s-a realizat prin fabuloasa creare a unei mase critice electorale, aflate sub controlul eficient al statului şi care, conform intereselor ei, nu răspundea decât la discursul politic de stânga. Alegerile din România, de-a lungul a două decenii, s-au câştigat cu ajutorul celor mai izbutite (adică năstruşnice) retorici stângiste care nu aduceau ca inovaţie decât mici atingeri cu substanţa unei social-democraţii lipsite de orice utilitate şi aplicabilitate practică. Chiar şi Emil Constantinescu, vedeta dreptei româneşti din anii 1996, l-a adus la tăcere pe Ion Iliescu printr-un fulminant discurs stângist cu oarece boare abstractă de naţionalism de pension. Abia prin Traian Băsescu se dezvoltă discursul cu aparenţă de dreapta, dar pus în reţeta popularismului european. Rămâne, în schimb, frisonul spaimei în faţa acelui mecanism electoral imbatabil ce răspunde promt prin mişcarea instantanee a electoratului dependent de resursele bugetare, care, la rândul lui, nu răspunde decât la un singur stimul: garanţia unui stat care-l protejează în termenii unei constituţii aberante prin consensul ei de război total cu economia politică.

Ei bine, această masă critică de care vorbeam mai sus, instrumentul "fundamental" (vorba camaradului Iliescu) cu care se face politica în România, este pe cale de a fi dispersată prin reformele (structurale) pe marginea cărora se dau adevărate lupte de stradă în Parlament. PDL are sarcina de a scoate bugetarii din dispozitivul care condamnă politica la un singur discurs - acela de a-i garanta existenţa p