Fotbalul nostru se joacă prost. Chiar foarte prost. Doar întâmplarea mai detaşează din grămadă câte un meci capabil să-ţi agaţe atenţia. Sosul consistent este al unei mediocrităţi exasperante, o mediocritate chinuitoare pentru meseriaşii autentici care, neavând încotro, mai populează fenomenul. Iar mediocritatea care ofileşte performanţa sapă şi mai adânc decât atât prin învigorarea unei imposturi agresive. Astfel a ajuns fotbalul nostru, dacă este posibil aşa ceva, să fie povestit chiar şi mai urât decât se întâmplă în fapt. Astfel au ajuns tot felul de repetenţi sociali să se împroprietărească cu dirigenţii ale fotbalului şi cu dreptul de a face din bălăcăreală discurs programatic. Finalul turului de campionat şi strângerea clasamentului în partea sa superioară a creat o agitaţie de excepţie în troacă. Acompaniamentul sonor al fotbalului face concurenţă serioasă vaietului sinistru cu care sunt însoţite de obicei sacrificiile ignatului.

Politehnica Timişoara a rupt aşternutul de linişte prin care s-a remarcat Oţelul Galaţi în acest campionat. Întâlnirea directă a echipelor aflate pe primele două poziţii ale clasamentului a fost una de mare interes. Victoria gazdelor, în conjunctura dată, a fost una de şase puncte. Pricopseală aşadar pentru timişoreni şi porţie de amar pentru gălăţeni. Întâmplările care au dus la aşezarea scorului n-au o poveste ieşită din comun şi nici nu pot fi amabalate în cine ştie ce contestări. În toată povestea a rămas la mijloc doar arbitrul Haţeganu, cel care a prestat într-o poziţie uşor subalternă faţă de gazde. Dar nu pentru asta a fost el certat de Cosmin Contra. Interimarul timişorean a văzut puţin invers anumite faze. Cel care a remarcat poziţia înclinată a lui Haţeganu a fost Ma­rius Stan, altfel un preşedinte tăcut. Nici de această dată Marius Stan n-a prins fluturi. Observaţiile sale au avut mo­tivaţie susţinută de realit