E o problema veche de cand presa.  Tine  de prioritatile fiecarei institutii in parte.  Cat de importanta este stirea pe care vrei sa o obtii, ce resurse vrei sa aloci, cati ziaristi se vor ocupa de subiect si pentru cata vreme, care sunt echipamentele de care au nevoie? Si care e termenul rezonabil pana la  care astepti un rezultat?  E un fel de calcul cost-beneficii in care cheltuielile sunt puse in balanta cu castigurile, se face o estimare si se ia o decizie.  Reglajul fin tine de priceperea fiecaruia si de o definire cat mai clara a publicului tinta. Din cine e compus, ce asteapta, cat de mult ii poti oferi pentru a-l multumi. Si cat de departe poti merge pentru a-i satisface curiozitatea si/sau nevoia de informare.

Exista si alte metode. Una binecunoscuta, mai putin ortodoxa dar aplicata  in intreaga lume, e plata  informatiilor ce  pot fi publicate ca atare sau care constituie baza unei anchete. E folosita pe larg mai ales de tabloide aflate in goana dupa exclusivitati minore.  Se intampla asta inclusiv in Romania si de cele mai multe ori e vorba despre mici aiureli de tipul “Ce-ti mai place la shopping X-uleasco”  in care vedem cate o fotografie facuta cu telefonul in mall, insotita intotdeauna de un text sablon.   Dauna in astfel de cazuri e relativ scazuta si intotdeauna astfel de articole se soldeaza uneori cu cate un scandal fara amploare de care uita toata lumea in trei zile.

Din punct de vedere etic, plata informatiilor este contestabila. S-a scris destul de mult despre asa-numitul “checkbook journalism” (jurnalism bazat pe carnetul de cecuri), insa nu exista o concluzie clara.  Din punctul meu de vedere e greu sa justifici in termen de interes public banii platiti pentru dezvaluirea unui adulter insa in alte cazuri nu sunt la fel de sigur.  Spre exemplu uriasa suma (aproximativ 600.000 de dolari)  platita de britanicul David Frost pentru