Casele de licitaţii bucureştene se întrec în oferte spectaculoase, care sfidează criza financiară, o stare de lucruri mai puţin obişnuită la noi. Oricum tranzacţiile mari din ultimele luni, ai căror protagonişti au fost Grigorescu, Tonitza, Pallady, Petraşcu, prefaţează o redresare a imaginii pieţei de artă din România care a stagnat prea mult timp, fără speranţa de a ieşi din negura frustrărilor şi a provincialismului la care părea condamnată. Este adevărat, se cumpără artă de calitate; nu contează de unde vin aceste capodopere, în ce ascunse colecţii au aşteptat, din moşi strămoşi, o zi luminoasă, promiţătoare şi o întâlnire cu oameni dispuşi să tezaurizeze valori ale artei româneşti din secolele XIX şi XX. Admitem însă că tranzacţiile la bursa de artă din România reflectă nu numai bunul gust al investitorilor, ci şi spiritul negustoresc, din ce în ce mai vizibil. Totodată, sunt interesant de urmărit traseul şi istoricul fiecărei lucrări până în momentul x, cel al schimbării proprietarului. Şi de aici mai departe. Iar previziunile specialiştilor fenomenului pieţei de artă pun în evidenţă tocmai spiritul negustoresc al cumpărătorilor, care abia aşteaptă un moment prielnic pentru a "repune în circulaţie" achiziţia/achiziţiile. Altfel spus, sunt lucrări care se vând şi revând de două, chiar trei ori pe an, la casele de licitaţii. Pe de altă parte, este surprinzător dezinteresul statului faţă de marile valori ale patrimoniului naţional, bunuri culturale mobile, ce ar putea fi achiziţionate pentru muzeele noastre. Oricum, există, pe piaţa de artă, lucrări care se pot pierde definitiv, în defavoarea colecţiilor publice de stat. Se pare, însă, că ministerul de resort nu a avut şi nu are o politică în acest sens. Avem de-a face, mai degrabă, cu politica ignoranţei şi a indiferenţei. Un singur exemplu este suficient de amintit: trecerea frauduloasă, peste graniţă, a sc