Niciun proiect politic modern nu poate rezista în absenţa unui substrat ideatic. Lansarea Fundaţiei Creştin-Democrate la Bucureşti, intervenţiile publice ale dlui Teodor Baconschi şi ale altor intelectuali apropiaţi de această Fundaţie, discuţiile tot mai intense pe subiectul doctrinei şi strategiilor creştin-democrate sunt tot atâtea raţiuni de a lumina genealogia acestor idei.
Salut aici noua colecţie "Democraţie creştină" de la Editura Curtea Veche şi semnalez importanta lucrare "Creştinism şi democraţie" de Teodor Baconschi. În mod cert, în România, vizunea creştin-democrată este legată de moştenirea politică şi morală a lui Iuliu Maniu şi a lui Corneliu Coposu. Nu sunt mulţi care îşi amintesc că în octombrie 1986, când principalele ziare din Europa de Vest au publicat declaraţia-apel a disidenţilor din Europa de Est şi Centrală legată de aniversarea Revoluţiei Maghiare din 1956, Corneliu Coposu a fost printre semnatari. Mai mult, când vorbim despre originile şi dezvoltarea proiectului unificării europene, este bine să nu uităm că tocmai politicienii creştin-democraţi, de la Konrad Adenauer şi Maurice Schumann la Alcide de Gasperi, spre a-i numi doar pe aceştia. au fost cei care au militat cu inepuizabilă stăruinţă în această direcţie (rezervele multor socialişti erau cunoscute, despre comuniştii din Vest nu mai are sens să insist, ei denunţau unificarea europeană drept un alt complot imperialist).
Evident, nu poate fi uitat rolul unui Paul-Henri Spaak, liderul socialist belgian, în construcţia europeană şi în consolidarea NATO. Adevărul este că ideea depăşirii formulelor încremenite ale statului-naţiune, moştenite din secolul al XIX-lea, a fost mai degrabă dezvoltată de conservatorismul creştindemocrat şi de unele direcţii liberale decât de stânga europeană.
În cartea sa intitulată "Politics as Religion" (Princeton University
