Profesorul francez de origine română Florin Aftalion spunea într-un interviu apărut în februarie 2008 în revista Săptămâna Financiară că politicienii nu s-au schimbat prea mult în ultimii zeci de ani, “ei cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie”, iar apoi, când lucrurile merg prost pentru ei, “nu vor vedea consecinţele nefaste ale politicilor lor, ci vor încerca să controleze preţurile”.
Că e vorba de preţul energiei (ca în România) sau de cel al imobilelor (ca în America), tot control se numeşte. Şi apropo de asta, aceeaşi publicaţie atrăgea atenţia la începutul săptămânii că măsurile de relaxare cantitativă (quantitative easing) anunţate de Federal Reserve – banca centrală a Statelor Unite –, care vor consta în achiziţia de titluri de stat SUA în valoare de 600 de miliarde de dolari, sunt menite să ajute băncile să nu mai execute garanţiile aferente creditelor neperformante, ceea ce permite ca preţul activelor imobiliare să stagneze ori să scadă mai puţin decât în mod firesc. În mare măsură, susţinerea preţului imobilelor în moneda locală coincide cu interesele politicienilor şi ignoră avertismentul lansat de fostul preşedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, care spunea că “cea mai gravă criză financiară de după al doilea Război Mondial” urmează să se încheie “abia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar”.
Din păcate tentativa de gestionare a procesului de corecţie în Statele Unite de către guvernul federal, care blochează procesul natural de ajustare antreprenorială, nu va face decât să prelungească criza. Şi iată cum se vor adeveri întrutotul spusele lui Greenspan: “...redresarea ar putea dura mai mult decât de obicei”.
Dar ia să vedem ce s-a întâmplat înainte de al doilea Război Mondial, la precedenta criză la fel de gravă. Mai întâi, în anii ’20 a avut loc
