…unul dintre avantajele imigrantului e ca se integreaza, vrand-nevrand, in doua cicluri de sarbatori – unul adus de-acasa, celalalt descoperit la fata locului. De buna seama, exista si exceptii: imigranti care nu vor sa auda nici in ruptul capului de sarbatorile locului si altii care, dimpotriva, nu stiu cum sa se lepede mai repde de bagajul de-acasa si sa se integreze deplin. Ambele atitudini imi par exagerate, pentru ca nefiresti. Nu poti uita de unde ai plecat, dupa cum nu poti ignora unde ai ajuns. Asa ca incerci, cumva, sa le impaci pe amandoua si, fiind vorba de sarbatori, nu de oaresce pedepse, nici nu e chiar atat de greu. In plus, ca romani, invatam inca din scoala elementara cum sa impacam capra cu lupul si cu varza. Ce problema majora sa avem atunci cand Thanksgiving-ul pica in Postul Craciunului? Parca acasa nu se “tine” lasata secului, chiar daca nu se tine postul? Asa ca zicem un “Doamne iarta” si ne infruptam din curcan.
Dam multumire, cum n-am mai dat de multisor. Lasand la o parte comercialismul inerent al tuturor acestor sarbatori (care, pana la urma, are si el farmecul lui), o sarbatoare de Thanksgiving te obliga taman la asta: sa dai multumire. ii multumesti lui Doamne-Doamne, le multumesti celor dragi si celor mai putin dragi. Ne-am cam dezobisnuit de asta. Inainte vreme, oamenii dadeau multumire inainte de fiecare masa, la fiecare rasarit si la fiecare apus de soare, dadeau multumire cand plecau la drum si dadeau multumire cand ajungeau. Astazi, in afara de “sarutmana pentru masa” nu mai auzi alte multumiri in afara celor rostite automat, de pe varful buzelor (nu c-ar fi neaparat rele nici astea: incepi prin a imita si sfarsesti, cu putin noroc, prin a te civiliza; tot e ceva). E mai lesne sa injuri sau macar sa te vaieti, decat sa dai multumire.
Pentru ce sa dai? Pentru toate cele ce le ai si toate cele pe care nu le ai. E simplu
