În ultimii doi ani, de când şi în România ne confruntăm cu implozia creditului, am început să auzim destul de des sintagma „sclavi ai băncilor“. Venită în principal din partea debitorilor, aceasta a câştigat suficient de multă popularitate încât să devină clişeu. Exprimă o realitate? În măsura în care orice datorie te obligă, în condiţiile în care trebuie să aloci mii de ore de muncă pentru rambursarea principalului şi a dobânzilor, o putem întrucâtva admite. Cifrele, iarăşi, par a susţine această afirmaţie care, la prima vedere, aparţine exclusiv registrului retoric. Sunt familii pentru care ratele la bancă reprezintă 70% din venituri. Oamenii respectivi realmente muncesc pentru bănci şi pentru iluzia de prosperitate pe care au preferat să şi-o construiască în anii de boom cu preţul... viitorului. Astfel de cazuri concrete se regăsesc şi în indicatori macro. Recent, consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, amintea că proporţia datoriilor din venitul disponibil se ridică în România la 22%, un nivel dublu faţă de cel al Uniunii Europene.

Calculele sclaviei românilor pot fi dureroase, acestea fiind agravate de productivitatea scăzută a muncii. Datornicii achită băncilor până la jumătate din venituri, acestea fiind rezultate din munca pentru firmă, unde cel mult jumătate din efort este remunerat, restul regăsindu-se în profitabilitatea companiilor pentru care lucrează. Am putea imagina astfel că doar între o zecime şi un sfert din rezultatul muncii prestate de un debitor se regăseşte direct în buzunarul lui. Un lucru cu atât mai dureros, dacă ne gândim că românii din mediul privat muncesc între opt şi zece ore zilnic şi îşi petrec un timp util mai mic de o oră pe zi cu propriii copii.

Consideraţii asupra „sclaviei la bănci“ se pot realiza din mai multe perspective, însă, până la urmă, trebuie să amintim că, într-un fel sau altul, datornicii au aju