Un articol excelent al lui Florin Poenar, într-o serie dedicată “cazului Păunescu”. Poenar face schiţa unei falange naţionaliste cu multe ramificaţii. De la Păltiniş pînă la stadioanele umplute de cenaclişti.

Astfel, să concedem pentru moment că Cenaclul Flacăra a servit scopurilor şi intereselor regimului Ceauşescu, nefiind altceva decât o formă de kitsch ultra-naţionalist ce rezona perfect cu ideologia regimului de proslăvire a geniului românesc, a culturii române excepţionale, a valorilor sale milenare manifestate în mod continuu şi ascendent de la epoca aurului la epoca de Aur. Altfel spus, Cenaclul Flacăra (parte până la urmă din Cântarea României) n-a fost în definitiv decât asta: o cântare în cheie pop-folk a excepţionalismului culturii şi creaţiei româneşti, autonomă atât în raport cu valorile estice-comuniste, cât şi cu cele vestic-decadente. Sună cunoscut? Mult prea bine. Ideile şi retorica prezente în cadrul Cenaclului Flacăra sunt doar marginal diferite de ideile şi retorica prezente în, să zicem, „Rostire filozofică românească” sau „Sentimentul românesc al fiinţei”, cărţi ale filosofului Şcolii de la Păltiniş, Constantin Noica. Aşadar, şi Păunescu şi Noica spuneau în aceeaşi perioadă, aceleaşi lucruri, e drept însă, într-un gen oarecum diferit: amândoi considerau că şi cultura română poate produce (şi a produs) valori culturale şi spirituale de însemnătate mondială; amândoi considerau că civilizaţia română este o civilizaţie de sinteză, capabilă să integreze ce e mai bun atât din cultura estică, cât şi din cea vestică; atât Păunescu cât şi Noica au fost extrem de critici cu „civilizaţia untului”, adică a stadiului de decădere materialist-consumistă la care ajunsese Vestul datorită supraabundenţei de produse, elogiind în acelaşi timp virtuţile modestiei româneşti generatoare de eforturi spirituale majore. Nu vreau să insist asupra interpretărilo