Ce poţi să îl întrebi pe un om pe care l-ai urmărit încremenit acum 21 de ani, în celebrul său pulover, la televizorul alb-negru din sufragerie, într-o zi de iarnă de joi, pe la prânz, când dădea semnalul unei schimbări care avea să refacă vieţile a 22 de milioane de români? Ar trebui să îi mulţumeşti, însă îţi dai seama că nu ai făcut-o decât abia după ce pleci. Şi apoi îţi explici şi de ce: pentru că pe undeva ai întâlnit un om fericit că a contribuit la înlăturarea unei dictaturi, că a adus libertate ţării, dar că un sentiment de amărăciune domină această mulţumire. Nu a ieşit pe de-a-ntregul ce-ar fi vrut, ce a sperat atunci. Şi de aici vine şi curajul să îi spui că se confruntă cu propria sa construcţie atunci când descoperă, în 2007, după 18 ani de la Revoluţia al cărei vârf a fost, că studenţii din Politehnică sunt mult, mult mai slabi decât cei de dinainte de 1989. Vizitele în trecut sunt un exerciţiu ameţitor. Parcă te-ai uita într-o oglindă pusă în faţa alteia şi vezi în adâncime aceeaşi imagine la infinit repetată. Pentru că discutând cu unul dintre liderii României de după 1990 în postura de "fost", vezi nu numai trecutul, dar şi posibilul viitor al actualilor demnitari. Şi nu numai trecutul şi viitorul lor, ci şi al ţării al cărei traseu l-au determinat sau îl determină prin deciziile lor.
O stradă în centrul Bucureştiului. Prin uşa metalică pătrunzi direct într-un vestibil cam îngust, dar destul de înalt - după moda caselor boiereşti din perioada interbelică - încât să nu-ţi dea senzaţia de sufocare.
O scară în spirală te duce la etaj, unde te întâmpină o altă anticameră şi ea îngustă. Treci de ea, faci stânga pe holul strâmt. Mergi. Pe partea dreaptă, este biroul lui Petre Roman. Fără inscripţie. De fapt, nici la poartă nu este nimic care să te avertizeze că acolo ar fi sediul Institutului Român pentru Studii Democratice, condus d
