Lipsa acută de medici, spitale şi policlinici ca din secolul trecut, aparatură medicală insuficientă şi neperformantă, servicii gratuite - contra cost şi calitate care lasă de dorit, aşa arată sistemul sanitar din România după 20 de ani de reformă.
"Eforturile" din ultimele două decenii au fost atât de mari încât dezideratul reformei a fost propulsat la 360 de grade, şi nicidecum la 180 de grade, aşa cum s-ar fi dorit.
Responsabilii reformei, 19 miniştri, nu au reuşit să schimbe sistemul, principala problemă fiind lipsa continuităţii măsurilor adoptate. Deşi, cu siguranţă, o parte dintre aceştia aveau planuri măreţe, mandatele de scurtă durată nu au oferit posibilitatea aplicării reformelor. Fiecare ministru a venit la putere cu propria reformă, propriile idei, propriile schimbări, neţinând cont de greaua moştenire lăsată de predecesor.
Dacă fiecare ministru ar fi întrebat, la finalul mandatului, dacă şi-a îndeplinit obiectivele prestabilite, răspunsul ar fi unul afirmativ. Însă, schimbările au fost doar pe hârtie, rămânând doar mirajul mandatului. Astfel, perioada post-revoluţionară a fost marcată doar de modificări minore ale sistemului sanitar, care nu au avut niciun efect direct asupra calităţii serviciilor medicale şi nici asupra accesului la tratament al pacienţilor.
Principala cauză a colapsului sistemului sanitar este subfinanţarea. Nu numai că, în Europa, în funcţie de procentul din Produsul Intern Brut alocat Sănătăţii, suntem pe ultimul loc, dar ne aflăm la nivelul ţărilor africane, din acest punct de vedere.
Însă, trebuie luat în calcul şi faptul că, deşi sunt puţini bani, aceştia mai sunt şi utilizaţi ineficient. Cu siguranţă, subfinanţarea nu se va rezolva prea curând, în contextul economic actual, mai ales că potrivit strategiei fiscale pentru 2011 - 2013, bugetul alocat Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigur
