De la importante locuri în istoria lumii până la cluburile house şi rock, de la case dărăpănate şi cartiere obscure la zgârie nori şi magazine de firmă, de la vânzători ambulanţi şi crâşme cu trei scăunele, unde se bea doar ceai, la localuri turistice cu dervişi, Istanbulul e un oraş al contrastelor care poate satisface toate gusturile.
Am ajuns la Istanbul într-o duminică foarte călduroasă de vară în care părea că toate cele 17 milioane de locuitori ai oraşului ieşiseră la un grătar sau la plimbare pe stâncile şi în parcurile din jurul Mării Marmara. Mirosul de peşte fript se simţea de la un kilometru distanţă de malul plin cu grătare, sticle de plastic, de bere, şi tot de felul de resturi. Coşurile de gunoi erau puţine şi nimeni nu părea deranjat de mizeria lăsată în urma sa. Duminică seara, gunoaiele năpădiseră oraşul şi deja îmi părea rău că alesesem acest oraş pentru a petrece cele câteva zile de concediu. Luni dimineaţă, însă, la ora la care proprietarul „guesthouse-ului" în care am stat m-a invitat să îl însoţesc la piaţa de peşte de lângă podul Galata (pe la 7.00), nu mai era nici o urmă a dezastrului din după-amiaza precedentă. Istanbulul era unul din cele mai curate oraşe pe care le-am văzut vreodată. Ăsta da, serviciu de salubritate, mi-am spus eu, în timp ce gazda mea încerca să afle de la mine dacă românii ar fi de acord ca „ţara lui mizeră" să intre în Uniunea Europeană. Evident, i-am spus că da, şi imediat m-am gândit că vânzătorii ambulanţi de castraveţi, mere, şi alte chestiuni de acest tip, vânzători fără nici un fel de autorizaţie, dar fără de care oraşul şi-ar pierde din farmecul său, ar putea dispărea. Nu i-am spus asta lui Emrah, care voia să afle de la mine cum se face că sunt tot mai mulţi români care vin la Istanbul ca simpli turişti. După el, intrarea în UE era cumva similară cu îmbogăţirea rapidă a românilor şi acum ace
