Prin 1993-1994, când primii judecători din România sfidau puterea politică pronunţând sentinţe în favoarea proprietarilor, opinia noastră publică îi găsea eroi. Azi, sunt criminalizaţi de-a dreptul când trântesc câte o lege a Guvernului. Şi atunci, ca şi azi, puterea politică era ultragiată de intervenţia justiţiei contra majorităţii din Legislativ. Judecătorii de la Curtea Supremă nu erau încă inamovibili când făceau front comun contra lui Iliescu: sute de recursuri în anulare stau mărturie a luptei între puterile statului în acele zile, iar Iliescu îi beştelea public ca să oprească alte sentinţe, că acesta a fost la noi instrumentul numărul 1 al guvernării postdecembriste, semnalul oral emis prin televiziune (dacă s-ar putea construi autostrăzi pe calea asta, am avea deja o reţea clasa întâi).

Am făcut atunci un interviu cu Paul Florea, preşedintele Curţii Supreme, şi el mi-a explicat temeiul pentru care judecătorii considerau că e suficient Codul Civil ca să rezolve litigiile pe rol şi nu aşteptau promulgarea unei legi care să tranşeze chestiunea proprietăţii naţionalizate. Cum statul, prin procurorul general, călca în picioare orice fel de proceduri, CEDO a dat finalmente dreptate proprietarilor şi judecătorilor, dar procedural, nu pe fondul conflictului, unde a stabilit că legea era totuşi cea pe baza căreia ar fi trebuit să se judece, nu Codul Civil. Dar noi am asistat astfel la naşterea unei forme de control judiciar (judicial review) destul de neobişnuit. În sistemele de justiţie europene continentale, dreptul puterii judecătoreşti de a controla legislaţia este instituit prin Curtea Constituţională. În sistemele de drept comun, ca în Anglia sau Statele Unite, acest drept e exercitat de orice fel de curte. Ce se întâmplă la noi de câţiva ani - cu un tribunal din Arad care trânteşte taxa de primă înmatriculare judecând pe drept european şi diverse cur