Ma gandeam in aceste zile ce-ar fi spus, ce-ar fi scris Monica Lovinescu in momentul glorificarii postume a sicofantului suprem al dictaturii comuniste din Romania. Nu ma indoiesc ca, in spiritul est-eticii, consecventa cu propriile valori, ar fi pretuit in cel mai inalt grad articolul lui Mircea Cartarescu publicat in Evenimentul zilei vinerea trecuta.
A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential (o selectie realizata cu admirabila pasiune de Cristina Cioaba). Cred ca este cazul sa ne reamintim, chiar daca unii vor sa oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreapta si extrema stanga in sincretismul, or mai bine zis barocul, ideologiei comuniste din Romania in perioada lui Ceausescu. In pofida tentativelor de a rescrie istoria, in pofida calomniilor care ma proiecteaza drept „ideolog de curte”, ramane faptul limpede, incontestabil ca nu am lucrat nicio zi in presa comunista, ca nu am batut la portile Academiei „Stefan Gheorghiu”, ca nu am lucrat in niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii. Cata vreme despre Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu si altii din aceeasi zona, ar fi imposibil sa se afirme acelasi lucru. Sa luam un exemplu: in 1971, Adrian Paunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine si cum l-a indemnat sa faca acest lucru. A condus un interviu cu marele istoric al religiilor (a carui opera stiintifica era pe-atunci interzisa in tara) si a promis fie publicarea integrala a textului, fie renuntarea la aparitia acestuia daca cenzura ar fi intervnit in vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordida cand Paunescu si-a incalcat fagaduinta. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea in cadrul emisiunii „Teze si antiteze la Par
