Există şi avertismente reconfortante: «Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi»
De obicei, avertismentele au parte de un decor sumbru şi de subtonul ultimativ al rostitorului. Îţi simţi umbra împunsă de floreta unui deget şi destinul pândit de meşteri în întinderea capcanelor. Ameninţarea răsare de pretutindeni: din profeţiile alarmiste ale cutărui expert, din scenariile unui film cu mafioţi şi ketchup în loc de sânge, din încruntarea politicianului şi panica interlopului (sau invers). O sumedenie de monştri scot capetele şi ne cutreieră prin viaţă. Cu unii ne-am obişnuit, altora încă nu le-am calculat potenţialul vătămător. În mod tradiţional, ameninţarea e urâtă şi nepoftită, pică în momentul cel mai prost şi se ţine de noi ca scaiul. Ea îmbracă la nimereală ce găseşte prin dulap şi se înfăţişează gata să provoace pagube. Ciulim urechile şi auzim: scad salariile, se măresc costurile vieţii, se scumpeşte benzina, urcă şomajul, se dublează întreţinerea, se adânceşte criza. Ameninţările induc teamă, nesiguranţă, proastă dispoziţie şi, uneori, confuzie.
Aşa stând lucrurile, e aproape deplasat să scrii despre binefacerile unei ameninţări. Şi totuşi, există şi puneri în gardă care solicită glanda optimismului. Există şi avertismente reconfortante. Am dat cu ochii de unul săptămâna trecută, la Gaudeamus, târgul care, de ani în şir, stă la rândul lui sub clopotul unei ameninţări-clişeu de o strepezitoare falsitate: lumea nu mai citeşte, cartea nu mai face trebuinţă. Puhoaiele de la standuri au infirmat ca de obicei temerile ritualice şi, cred eu, ipocrite ale pesimiştilor de serviciu. Dar mă întorc la ameninţarea iniţială. Iat-o: „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi". Ce este de fapt acest slogan? Nimic altceva decât titlul unei cărţi de convorbiri purtate de Jean-Claude Carrière cu Umberto Eco, prin mijlocirea lui Jean-Philippe de Tonnac (Editura Humanitas, traducere
