Într-un articol recent, publicat în România literară, domnul Nicolae Manolescu face o distincţie subtilă între miza şi tema operei de artă, fie ea cinematografică sau literară. Fiindcă filmul este adus în avanscenă doar ca argument, literatura şi, în final, contribuţia acesteia la „rezistenţa prin cultură“ – care a fost sau nu a fost – fiind subiectul în discuţie, mă voi referi, în cele ce urmează, doar la semnificaţiile acestei distincţii în domeniul literar. „Unii cititori confundă miza cu tema... Miza este esenţială. Există două feluri de pariuri pe care artistul le face. De-a lungul secolelor, a prevalat pariul peinteresul universal al mizei puse în joc. Este, aşa-zicînd, vîrsta clasică a artei. Modernitatea, care a descoperit istoricitatea, a mizat tot mai des pe eveniment şi pe politic. Această din urmă miză, pe care aş numi-o instrumentală, s-a dovedit a fi salutară tocmai în regimurile politice opresive“ (s.m.). Aşadar, pentru o temă dată putem identifica miza (subtextul), care poate fi „universală“ sau „instrumentală“. Această diviziune pare a fi utilă în tentativa de a aduce în discuţie problema (sau problematica?) „rezistenţei prin cultură“. „În comunism, miza politică a fost de rigoare“, scrie domnul Manolescu şi, după ce exemplifică aserţiunea domniei sale amintind filmele sovietice, poloneze, cehoslovace etc. produse în comunism, adaugă: „ca să nu mai vorbim de romanele româneşti din anii ’60-’80“. Înţelegem deci că, oricare ar fi fost tema, dacă o miză politică sau un zoom excesiv asupra unui eveniment puteau fi identificate într-o carte (sau într-un film), acestea reprezentau, aproape în mod automat, un act de opoziţie. De ce? Răspunsul este simplu: deoarece „regimurile opresive, atît cele de dreapta, cît şi cele de stînga, sînt prin natura lor ostile unei reprezentări nemijlocite şi corecte a realităţii în artă“. Doar că raţionamentul de mai s