Am participat, de curînd, la un eveniment organizat chiar într-un scop nobil. Şi, de altfel, bine organizat, în care fiecare îşi ştia rolul şi şi-l performa „conform planului“. În sală nu erau mulţi oameni, ci atîţia cît trebuia, doar cei strict conectaţi cu respectiva acţiune socială. Moderatorul (căci toată povestea se filma) era decent, şi nu făcea obişnuitele glume sau „întorsături stilistice“ care se practică la asemenea ocazii. Cei din sală erau îmbrăcaţi adecvat, nici prea strălucitor, nici prea informal. Cu excepţia unei nu foarte lungi cozi la intrare (pentru că fiecare trebuia aşezat pe locul său personalizat), nici măcar nu am aşteptat foarte mult. Mîncarea de la sfîrşit era, şi ea, destul de copioasă şi rafinată.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Şi totuşi, nu pot spune că mi-a plăcut să fiu acolo. Aşa cum, aproape de cînd mă ştiu, nu mi-a prea plăcut să iau parte la vreo asemenea manifestare publică. Pe cît de fireşti mi se par adunările de familie, despre care vorbeam în numărul trecut, sau cele dintre prieteni, pe atît de străine îmi par manifestările publice de acest gen.
Multe dintre ele se desfăşoară în „scopuri nobile“, pentru cauze umanitare. Altele marchează lansarea cîte unui film sau a unei cărţi, de cele mai multe ori de calitate. În fine, unele sînt pur şi simplu aniversări ale unor instituţii sau companii. Toate au, însă, caracteristici comune: sînt frecventate de foarte multă lume, şi foarte diferită.
Dacă la petrecerile de familie e chiar reconfortant să vină o grămadă de oameni, pentru că toţi sînt aleşi de tine şi de ai tăi, şi ca atare, ştii de unde şi cum să-i iei şi ce să le spui, la asemenea recepţii senzaţia predominantă, în ce mă priveşte, e mai curînd una de oboseală.
Oboseală datorată, probabil, în cea mai mare parte, ideii de oblig
