Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie trăieşte după reguli scrise; un popor trăieşte, mai ales, după reguli nescrise.
Legile scrise asigură (sau nu asigură) ordinea, justiţia, dau pedepse, dau recompense. Legile nescrise acţionează ca un liant între oameni: sînt obiceiurile, cutumele care dau stabilitate «tribului», individualitate, îi asigură onoarea şi continuitatea. Legile scrise sînt diverse şi se pot modifica; legile nescrise sînt unice. Dacă respecţi legile scrise ale unei ţări devii un cetăţean onorabil, poţi urca pe scara socială, poţi să te pierzi în mulţime fără să trezeşti interesul cuiva. Legile nescrise ale unui popor rămîn însă greu accesibile unui străin – ospitalitatea, pînă şi la popoarele cele mai păguboase, încetează după desert. Legile scrise acţionează prin constrîngere, pot fi schimbate de la o zi la alta, fac subiectul discuţiilor democratice. Legile nescrise sînt chiar echivalentul bunului simţ istoric, sînt un bun păstrat din generaţie în generaţie, nu le discută aproape nimeni. Pentru nerespectarea legilor scrise răspunzi în faţa unei instanţe funcţionăreşti. Pentru încălcarea legilor nescrise răspunzi în faţa unei tradiţii, în faţa unei istorii. Legile nescrise sînt ca anotimpurile: nu poate cere nimeni discutarea lor, modificarea lor în funcţie de interesele de clan. Legile scrise sînt aculturale; legile nescrise sînt expresia culturii.
Un om îl explică pe alt om, o existenţă o explică pe alta. S-ar părea că asta e şi menirea popoarelor – indivizii care le compun sînt faţete ale unei „individualităţi colective”. Cînd indivizii nu mai seamănă, cînd „nu se mai explică unul prin altul”, deja nu se mai vorbeşte de un popor, se vorbeşte de o populaţie. „Susţinem că sîntem o ţară şi sîntem, de fapt, un peisaj”, spunea un sud-american referindu-se la precaritatea societăţii din care prov
