Era o poveste de secol trecut, de pe vremea cînd se mai fuma chiar şi la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN) de la Geneva. O poveste de amor, dar şi de plictiseală, obstinaţie, mîndrie rănită şi fugă, în care se întîlnesc, cam forţat, un cercetător hispanic pe nume Javier, detaşat temporar de la Londra, şi o helveto-franţuzoaică destul de bizară, Mireille, locuind într-o cabană izolată din împrejurimile Genevei. El ar fi ieşit dintr-o altă relaţie (londoneză) cu Eileen, minată de o „lentă, ireversibilă degradare a ceva care odinioară avea farmecul dorinţei şi al bucuriei“; ea, severă şi rece, n-ar prea intra într-o relaţie de avarie, pe care-o simte din capul locului în termeni de respect-renunţare-resentiment... Previzibil, în pofida gustului comun pentru Mahler şi Brahms sau pentru „întunecatul Ev Mediu“, lucrurile merg prost între ei, familiaritatea nu ajunge la prietenie, iar atracţia (lui pentru ea) nu e suficientă nici măcar pentru o sportivă istorie sexuală, ca atîtea altele. În trei rînduri, el vrea, iar ea concede (de milă, de plictiselă, din bovarism) să facă sex, dar nu reuşesc – ceva între ei îngheaţă exact cînd n-ar fi fost cazul. Ea rămîne impenetrabilă, el nu doar neconsolat, ci (şi mai) dezolat.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Asta ar fi, bref, povestea iubirii imposibile din „Feţele medaliei“, o binecunoscută povestire a lui Cortázar, publicată în 1977 în Spania într-un volum interzis mai înainte în Argentina, a cărui traducere în româneşte e semnată de Andreea Vlădescu şi Coman Lupu. Ar fi fost o povestire tipic cortázariană despre spaţiile interzise, „luate“, şi absurdul celor mai comune gesturi, o excelentă poveste de cuplu damnat, fără nici o şansă, o mică bijuterie narativă de o limpezime interioară fără cusur, dacă scriitorul n-ar fi încurcat lucrurile, mărtu