„La prostiile clovnilor rîd doar proştii.“ – aşa grăia un unchi de-al meu, recunoscut de toată familia ca un „om-de-mare-inteligenţă“, care aducea în casă bancuri atît de împuţite încît tata ne evacua în altă cameră.

Într-adevăr, de mult, de la „clovnii lui Fellini“ (unde nimeni nu a rîs) mă tem că ideea asta stupidă a lui nene Brici (cum era supranumit de cum intra pe uşă)

a biruit şi a devenit un semn de inteligenţă plus cultură, a nu se mai rîde la clovni.

E cu totul posibil ca odată cu dezvoltarea ştiinţelor, a matematicilor, a ingineriei, a ordinatoarelor, a baletului, a sîrmei ghimpate,

odată cu dezvoltarea copiilor în faţa televizoarelor,

odată cu transformarea sistemului WM în 4-2-4, 4-3-3, 4-1-4-1 sau chiar 1-8-2, lumea să fi crezut că a devenit mult mai inteligentă,

iar clovnii – din ce în ce mai proşti.

Probabil că nici clovnii nu au ţinut pasul cu sociologia, cu geologia, cu logica formală, cu studiile de specialitate şi serialele de fiecare zi, cu tot ce-i în prime time şi la second hand,

cu noutăţile în abolirea graniţelor dintre tragic şi comic;

probabil că şi ei (nu numai ONU-ul) au fost depăşiţi de evenimente,

da, să admitem că e vina lor –

dar, dar, dar,

această culpă mă face să urlu şi mai aprig:

ei ar fi trebuit să editeze ziare, pliante, hărţi, prin care să demaşte tîmpenia mondială, a celor care nu mai rîd la clovnerii, ca să poată rîde la pornografii şi trivialităţi,

ei ar fi trebuit să se unească în organizaţii internaţionale de apărare a clovneriei,

să ţină congrese la care să invite cele mai strălucite inteligenţe care au iubit clovnii şi caraghioslîcurile lor,

totul sub o lozincă uriaşă:

„Eu am fost dintotdeauna de partea comedianţilor şi măscăricilor“ – Don Quijote. Clovnii ar fi trebuit să producă filozofii lor, Don