Bună dimineaţa! Sau: bună seara! Sau: noapte bună! S-a amestecat ziua cu noaptea, timpul stă în loc sau fuge prea repede, crocodilii zboară şi paserile caută trup de pămîntean, apele curg spre izvoare, se modifică ciclul cosmic, nervii planetei plesnesc şi, peste toate acestea, „ah! organele-s sfărămate şi maestrul e nebun!“. Tulburare gravă în politica românească. Într-o duminică dimineaţă, cînd babele evlavioase ies din biserică, într-o duminică dimineaţă, cînd părinţii îşi duc copiii în parc să mai zburde în voie, într-o duminică dimineaţă, cînd dai buzna la Gaudeamus să mai prinzi ceva cărţi cu reducere, vai, în chiar acea duminică, prin Bucureşti trecea, dar ce spunem noi, zbura, dar nu era doar un zbor, era un roi de stele, o peliculă transcendentă, o pastă vizionară, ceva între vietate, monstru şi entitate hiperboreeană. Nu ştim dacă fîntîna de la Universitate se oprise, dacă Teatrul Naţional se mai înălţase cîţiva metri, dacă la Arcul de Triumf se auzea pas de defilare, dacă la Ateneu viorile începeau să cînte singure, cert este că se produsese un fenomen straniu despre care s-a vorbit multe săptămîni. Vodă îşi puse hlamida şi aştepta. Ştia că are slujitori devotaţi, care nu-l vor dezamăgi. Dar îl încerca şi pe el o firavă emoţie. Se bîţîia de pe un picior pe altul, cafeaua n-avea gust, licoarea de întărire părea o poşircă ordinară şi, vai, cîţiva nori ameninţători se arătau dinspre Colentina. Şi, totuşi, trase aer în piept, era Ziua cea mare, Ziua înscăunării. Băieţii deştepţi de la Telecomunicaţii Speciale îi instalaseră în birou un ecran uriaş, pe care putea vedea în direct adunarea ce se ţinea la cîţiva kilometri. O sofisticată aparatură îi permitea lui Vodă să dea zoom pe feţele oştenilor săi, să-i vadă transfiguraţi sau doar transpiraţi, dar aceeaşi drăcovenie îl îndemna şi la altfel de ghiduşii. Putea să mărească imaginea şi să i se reverse în ca