Zeci, sute de întâmplări neobişnuite, şocante sau altminteri senza- ţionale din cartea lui Claude Lanzmann, Le lièvre de Patagonie – Mémoirs (Iepurele din Patagonia – Memorii), Gallimard 2010, ar merita să fie pomenite.
Locul lui Claude Lanzmann în istoria culturii moderne este marcat însă de un singur titlu, Shoah. N-am văzut filmul-mamut, nu cred să fi fost proiectat vreodată în România. Nu pot vorbi decât despre istoricul, concepţia şi posteritatea acestui fenomen fără precedent în istoria cinematografiei.
De fapt, locul lui este mai curând în istoria gândirii decât în aceea a filmului, întrucât ceea ce-l singularizează este nu o viziune sau o realizare artistică originală, ci poziţia de pe care abordează problema exterminării evreilor: refuzul de a înţelege. Este, cred, unica poziţie raţională, normală. Claude Lanzmann a explicat-o într- un interviu dat revistei Le Nouvel Observateur, după apariţia memoriilor. Vorbind despre reticenţele unor finanţatori cărora le solicitase sprijin pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectul („Nu e nici măcar un dolar american în acest film”, aflăm din carte), spunea: „Se aşteptau să le spun «Niciodată din nou» sau «Iubiţi-vă unii pe alţii». Pe scurt, un mesaj christic. Nu eram în stare. Altminteri ar fi trebuit să răspund la întrebarea de ce. De ce s-au petrecut toate astea? De ce li s-a întâmplat evreilor? Întrebarea este întru totul obscenă. Toate motivele care se pot înşira sunt poate necesare, dar nu suficiente. Cum să justifici asasinarea unui milion şi jumătate de copii? M-am agăţat din toate puterile mele de stupoare, de refuzul de a înţelege. Eram un cal cu ochelari. Nu priveam nici în dreapta nici în stânga, ci doar înainte, înfruntând ceea ce eu numesc «soarele negru» al Shoah-ului. Şi era singurul mod în care puteam proceda, această orbire era forma cea mai pură a privirii, era clarviziune.”
