Frica e un cuvant dominant, mai ales in aceste vremuri. Tot făcand notaţii sau discutand cu diverse persoane, am constatat că aş putea incepe să alcătuiesc un jurnal al fricii, al fricilor noastre. Provocat sau nu, omul ajunge să-şi mărturisească frica. si, ca să exemplific, am să transcriu doar două, din cele cateva zile ale acestui jurnal. (...)
• Miercuri, 23 iunie, Clinica de Chirurgie vasculară
…Adesea, trecerea pragului unui spital reprezintă trecerea spre o altă lume. Fie o lume a speranţei, fie o lume a fricii sau a ingrijorării. Am observat, cutremurat, cum, in momentul in care puneau pasul in Clinica de Reanimare a Spitalului de Copii „Sfanta Maria“, mamele aduse/ transferate cu copiii lor in acea clinică, izbucneau brusc in plans. Conştientizau faptul că păşeau intr-o lume in care limitele erau fragile, o lume in care moartea este un „fapt cotidian“. Alt loc in care pătrunzi şi eşti conştient că ai trecut intr-un alt univers, cel al suferinţei cumplite, este Clinica de Oncopediatrie. Uşa acelei clinici desparte un teritoriu al suferinţei profunde de un cotidian preocupat tot mai mult de „micuţisme“.
In cursul unui dialog purtat cu un bolnav sau cu o persoană care a fost candva operată, sesizezi că momentul intervenţiei este unul de la care omul işi imparte viaţa: cea dinainte de intervenţie şi cea de după intervenţie. Acea operaţie i-a fracturat existenţa.
Pacienţii Clinicii de Chirurgie Vasculară trec singuri pragul sau sunt ajutaţi de către familie să-l treacă, intr-un cărucior sau pe o targă. Se intreabă mereu cum il vor trece (şi dacă il vor trece) in sens invers. Dacă vor păşi in continuare pe picioarele lor sau dacă unul din ele va fi inlocuit cu o proteză. Pană nu este pus in faţa unei decizii precum aceea de a-şi da consimţămantul cu privire la amputarea unei părţi din membrul inferior, omul n
