E uimitor cu câtă severitate priveşte prozatorul Mircea Horia Simionescu poezia. Mai abitir ca un poet de meserie.
De nici o săptămână, acesta a publicat, se pare că la insistenţele editorului mai curând decât din propriu orgoliu, un surprinzător volum de versuri, Versete de unică folosinţă. Că Mircea Horia Simionescu nu e cu totul străin de asemenea tentaţii lirice, se cam ştia (mulţumită lui Al. Cistelecan, care a reuşit să obţină, pentru revista Vatra, câteva mostre), dar că, însumate, ele vor alcătui o carte de peste patru sute de pagini, nu cred să-i fi dat cuiva prin gând. Chiar şi aşa, autorul se arată emoţionat: nu numai titlul, dar şi cuvântul înainte, pe care-l intitulează, farmaceutic, prospect, o mărturisesc. Înalta lui părere despre poezie în genere îl determină să-şi ia măsuri de precauţie şi să ferească cititorii încă de la început de eventuale reacţii adverse:
„A arunca volumul presimţit toxic”, scrie Mircea Horia Simionescu aici, „poate fi un act salutar pentru pacientul deloc deranjat de acapararea poeziei de astăzi de către film, poveste, retorică, istorie ocazională, pictură, industriile sunetului muzical, senzaţionalul jurnalistic, starea civilă, sociologie, articulaţiile dichisite ale erotismului, altor tincturi alterând prin excese trăirea poetică prin care, de altfel, şi-au tras sevele începuturilor lor.”
La o poezie, aşadar, nu pură, dar epurată visează autorul Ingeniosului bine temperat. Pentru un prozator, şi mai ales pentru unul luat drept model de o întreagă generaţie personistă, aşa cum este generaţia optzeci, lucrul pare cel puţin straniu. Să nu luăm, însă, afirmaţia chiar în litera ei. Cred că e vorba doar de un detaliu de orchestrare, toate poemele de aici fiind rezultatul unor constante exerciţii de dicteu automat. (Din acelaşi prospect reiese chiar că au fost înregistrate de-a lungul câtorva
