Funcţionează, la noi, cîteva mituri-clişeu care trebuie reevaluate prin confruntarea cu realitatea istorică. S-ar vedea, atunci, cît mai rămîne valabil din substanţa lor. Unul dintre aceste mituri-clişeu e cel al toleranţei la români faţă de, fireşte, străini. Se bate, mai ales în ultimii ani, multă monedă pentru mitul-clişeu al toleranţei româneşti faţă de evrei. E o cosmetizare, ca atîtea altele, care, verificate atent, dezvăluie o realitate destul de întunecată. M-aş grăbi să adaug precizarea că ostilitatea intolerantă manifestă a venit nu din masa celor de jos, a locuitorilor ţărilor româneşti, ci din partea unui segment al clasei politice şi a unor cercuri intelectuale reprezentative. Nume ca Cezar Bolliac, Vasile Conta, M. Eminescu, N. Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Brătescu-Voineşti sînt edificatoare. Şi au mai fost mulţi alţii, oameni politici şi gazetari, cu anume rezonanţă în epocă, peste care istoria a trecut, acoperindu-i de uitare. Dar, la vremea lor, au stat în prim-planul intoleranţei antievreieşti, creînd atmosfera antisemită şi determinînd adoptarea unor legiuiri potrivnice evreilor stabiliţi în România. Recent apărutul Jurnal al lui Mihail Sebastian, best-seller-ul ultimelor săptămîni, dezvăluie realitatea înfricoşătoare a discriminării antisemite din 1938-1944, tulburînd mult conştiinţele oneste româneşti care iau, astăzi, cunoştinţă cu aceste amare adevăruri pe care nu le cunoşteau. (Citez mărturisirile unor distinşi confraţi ca Eugen Negrici, Petru Creţia şi Gabriela Adameşteanu, care s-au rostit, deschis, în acest sens, în emisiuni televizate, sau a dlui Vasile Popovici într-o cronică din revista timişoreană Orizont.) Şi nu le cunoşteau – chiar cititorii maturi, ajunşi azi la o vîrstă respectabilă – pentru că deceniile dictaturii au tabuizat acest fenomen, interzicînd cercetarea şi aprecierea lui dreaptă. Ce