Tirania cotidianului Mi-am dorit dintotdeauna să pot scrie o carte din categoria celor care te învaţă „Cum să…“. Motivaţionale care te împing înainte să faci lucruri, să gîndeşti în afara cutiei, să te laşi de fumat în două zile. Să pot scrie cu încredere despre „Cum să ai un abdomen plat în două săptămîni“ şi mai ales despre „Cum să spui nu“.
Tonul suficient, de siguranţă indestructibilă, un ton în acelaşi timp blînd, părintesc, al acestui gen de cărţi poate uimi şi aduce o persoană mai nevricoasă într-o stare de permanentă defensivă. În viaţa reală cîteva sînt categoriile care, în general, te învaţă ele „cum e viaţa asta“. Iar tonul blînd va alterna cu o agresivitate ţinută sub capac. Şi lor e bine să înveţi a le spune nu.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Meşterii de orice fel, de pildă. Nea Nelu e pîntecos, aparent bonom într-o natură hrăpăreaţă şi le ştie pe toate. Reparaţiile ţi le face cu aerul că a fost întrerupt din chestiuni mult mai importante. E un favor. Ajunge roşu la faţă, trîntind şi bufnind: „Da’ ce-aţi făcut aicea, doamnă?“, zice în faţa unui robinet devenit neputincios sau a unei ţevi supurînde. În faţa universalei explicaţii „s-a stricat“ (un „s-a“ atotputernic, fără vinovaţi şi, deci, fără autor) răspunde bombănind: „S-a stricat, s-a stricat… Aţi tras de el, că trebuie să aveţi răbdare cu capsulele astea că mai bune erea alea de dinainte… O cheie franceză aveţi?“ mai zice întorcînd jumătate de obraz bucălat şi roşu. Noroc că am, că altfel poate îmi luam un alt potop de mustrări. Nea Nelu e bunic de tînăr, povesteşte cum şi-a ajutat copiii să-şi ia casă, cît îşi rupe şalele pe la unii şi pe la alţii (deci şi pe la mine) numai să pună un ban pe ban, cum l-a bruscat o cucoană mai ţîfnoasă că nu i-a plăcut cum a pus faianţa („Da ce să fac dacă avea pereţii strîmbi?“), cum „în via
