Am să încep prin a mărturisi un lucru destul de intim (asumîndu-mi nedelicateţea de a afirma aşa ceva în public): îmi este drag Radu Cosaşu. Ţineam la el încă dinainte să-l cunosc personal, pentru că proza lui mi se părea foarte apropiată, foarte caldă. Pur şi simplu, simţeam că, prin cărţile lui, îmi vorbea ca un prieten. Firesc, sincer, fără să facă paradă şi fără să-şi cosmetizeze neputinţele. Ceea ce nu avea cum să nu mă impresioneze.
Apoi l-am întîlnit, cînd am ajuns în redacţia Dilemei, şi am realizat că e omul deosebit pe care-l intuisem că se află în spatele cărţilor lui. Partea proastă este că, vreme de mai bine de zece ani, cît am mers în redacţia Dilemei şi m-am văzut cu el, nu am ajuns niciodată să discutăm aşa cum ar face-o doi prieteni. Asta din cauza mea: pur şi simplu, ca un licean îndrăgostit, aveam un soi de blocaj cînd vorbea cu mine şi, în general, spuneam numai prostii. Şi de aceea m-am bucurat foarte mult cînd l-am văzut la televizor, la emisiunea Literatura de azi de la TVR 1, şi i-am mulţumit în gînd lui Daniel Cristea-Enache că a reuşit să stea de vorbă cu Radu Cosaşu, şi pentru mine.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş La Cosaşu m-a impresionat întotdeauna devoţiunea pe care-o are pentru literatură, cum pentru el cartea şi cuvîntul scris reprezintă o religie. Este vorba despre o religie a iubirii, căci Cosaşu nu înţelege să se mişte altfel, în spaţiul literaturii, decît cu afecţiune. Asta-l face să le poarte pur şi simplu dragoste scriitorilor – fie că i-a cunoscut personal, fie că-i ştie doar prin intermediul operei lor. „Iubirea de breaslă este pentru mine o chestiune cardinală. Merg pînă la Don Quijote care-i iubea la nebunie pe caraghioşi, cum le spunea el. Pentru mine breasla nu e numai a unor caraghioşi în sensul comun şi stupid al c
