De ce ne identificăm patriotic doar cu vorbele mari? De ce nu au „greutate“ simbolică actualele însemne naţionale, sau cele ale marilor instituţii publice? De ce e delirantă imageria principalelor locuri în care statul îşi exercită puterea? De ce tînjim după ordine socială, „lume civilizată“ şi viaţă „ca-n Germania“? Nu pretind că am cheile acestor întrebări, dar vă propun, vreme de cîteva săptămîni, un exerciţiu de gîndire simbolică.
Vă mai amintiţi cît de important era, înainte de 1989, ca atunci cînd aveai o pereche de blugi, să se vadă eticheta de la spate şi capsele de la buzunare? Vă amintiţi cît de căutate erau pungile de plastic venite din Occident? Era o mare victorie să poţi obţine (dincolo de cărţi, reviste, discuri) orice emblemă, orice etichetă care putea fi aplicată pe o haină sau pe un tricou. La mare preţ erau şi abţibildurile, „stickerele“ de toate soiurile, multicolore, reflectorizante, cu care ne puteam decora bicicletele, genţile de voiaj, penarele, mapele din piele sau din vinilin, ghiozdanele, frigiderele, uşile din casă, tot ceea ce putea fi prezentat, arătat public. Vă mai amintiţi cum lipeam etichete cu Philips şi Sony pe aparatele de radio româneşti şi pe radiocasetofoanele ruseşti? Atunci cînd nu exista şansa de a face rost de unul dintre aceste însemne ale lumii libere, soluţia extremă era şablonul de carton, care se suprapunea pe obiectul pe care doreai să-l inscripţionezi, să-l „umpli“ cu identitate, după care trebuia să dai cu osîrdie, în spaţiile decupate, cu diferite vopsele sau cu cremă de ghete. Plimbarea prin oraş, ţinînd sub braţ unul sau mai multe discuri de vinil, ale uneia dintre legendarele trupe rock ale Occidentului, era o situare identitară în toată regula, luată în cel mai serios mod cu putinţă.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pra
