Durerea explodată din plex i se înfipsese în grumaz, apoi în ceafă, până-n creştet; vru să se ridice, dar nu reuşi decât să se rostogolească pe-o parte, mâinile şi picioarele îi erau legate cu sârmă ghimpată. Sângele de pe faţă i se prelinse-n gură înecându-l, o vomă acră, uşor alcoolică, îi împroşcă faţa şi, zgâlţâit de frisoane puternice, începu să urineze.

Cum zăcea resemnat în propria-i urină fierbinte, durerile păreau amorţite, din preajmă, destul de aproape şi amplificate de liniştea nopţii se auzeau două voci; primul îndemn fu să ceară ajutor, îşi aduse aminte însă de cele întâmplate şi renunţă. Auzea numai cu urechea dinspre pământ şi destul de înfundat, cealaltă zvâcnea dureros şi cuvintele erau distorsionate ca de-o bandă magnetică cu turaţia din ce în ce mai joasă.

Înainte de a continua, mă simt stânjenit, ca-ntotdeauna, de altfel, de câte ori încercam să-mi amintesc cele întâmplate atunci; un al-nu-ştiu-câtelea simţ îmi lăsa impresia că totul e fals, că ceva nu era în regulă, că o parte din întâmplarea aceea care-mi părea că s-ar fi petrecut altcuiva ar trebui să mi-o asum: chiar dacă a fost sau n-a fost, aşa sau altfel; chiar dacă nu-mi mai dau seama dacă a fost vreodată a mea şi chiar dacă a fost sau n-a fost, vreodată, a altcuiva, fiindcă lucrurile şi mai ales realitatea despre care am pomenit mai înainte şi tot ce va urma, stau sub semnul incredibilului... Conştiinţa de sine veţi spune, ea nu te lasă, e un dat şi nu ai încotro, se simte solidară cu tot ce se întâmplă, s-a întâmplat şi se va mai întâmpla oricăreia dintre semenele ei. Aşadar, eşti condamnat la sinceritate. Lumea concretă e una şi realitatea e alta şi mereu ne îndeajuns de înţeleasă, ori de cuprins, mecanica minţii cu raţiunea ei discursivă, logică, dialectică, etc. şi etc., pusă mereu pe analize şi justificări, orbeşte de strălucirea faptelor din realitatea