Nu mai vorbesc de mult despre pianistul Nik Bärtsch ca despre o noutate. În schimb, dorinţa mea de a-l împărţi cu ceilalţi se extinde fractalic. Modulele lui au devenit materiale de studiu, iar modul în care muzica lui este alcătuită şi dezvoltată încă oferă momente prelungite de meditaţie. Admiraţia creşte odată cu unitatea grupului Ronin şi cu acribia cu care este tratat orice ostinato intrat în algoritmul lor muzical. Asta se întîmplă cînd investeşti talent şi energie în ceva şi apoi accepţi ca timpul să fie principala unealtă de prelucrare. Există un club în Zürich unde acest grup de muzicieni cîntă în fiecare luni, păstrînd acest obicei încă din 2004. În octombrie 2010 va avea loc concertul cu numărul 300 în acel loc. Numai un asemenea exerciţiu de dedicaţie poate menţine mecanismul în mişcare şi în evoluţie.

DE ACELASI AUTOR Debutul orchestrei ascunse Silent night - AUDIO Gărâna - jazz la aer curat Meneaito vs Pavlov Nik Bärtsch`s Ronin au reuşit, după zece ani de drum, să-şi contureze un stil cu adevărat unic şi să aducă din Elveţia ce nu a adus nimeni nici din America, nici din restul Europei: zen funk sau varianta noului mileniu de a combina minimalismul şi groove-ul organic, de a stimula, în acelaşi timp, mintea şi corpul. Totul pare a curge lin, în schimb detaliile, împărţeala ritmică şi turnúrile ne ridică sprîncenele la fiecare ascultare. Llyria (editat de ECM Records, 2010) pare a fi cel mai Ronin album de pînă acum, în sensul coeziunii şi echilibrului dintre melodie şi ritm. Temele par a deveni cel puţin la fel de importante ca ritmurile mişcătoare, iar pe parcursul pieselor, Nik Bärtsch arată un plus de preocupare faţă de nuanţele luminii şi umbrei. Ritmurile repetitive sînt sofisticat executate, durata lor este inteligent temperată, astfel încît nici o secvenţă să nu se îngroape sub propria-i stereotipie. Accentul pe aceste schimbări bine