- printre sloganuri și pacienți -
O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real. De la scenele cotidiene de care cu toţii sîntem sătui – vezi claxonatul compulsiv şi înjurăturile grohăite pe geamul mai mult sau mai puţin deschis al maşinii –, pînă la banalizatul „Dă-te, bre, mai încolo!“ din mijloacele de transport în comun, de la „Da’, ce, cucoană, eram înaintea ta la rînd“, de găsit la orice ghişeu unde sînt mai mult de trei persoane, pînă la spectacolul deplorabil al suporterilor din fotbal, unde intoleranţa riscă, oricînd, să se transforme în ură gata de a fi pusă (şi uneori chiar pusă) în act. Aşadar, unde anume stă ascunsă toleranţa românului, de ea nu transpare de niciunde?
Doamna X intră nevricoasă tare în cabinetul de psihoterapie şi, pufnind, îmi povesteşte o scenă proaspătă cu soţul ei. Acesta, care, spune dînsa, în ruptul capului nu vrea să-i tolereze incapacitatea de a se mişca la fel de repede ca el, atît a grăbit-o acum, la plecarea de-acasă, încît s-a pierdut toată şi a uitat şi pachetul cu şerveţelele atît de necesare într-un cabinet psy, şi tensiometrul, sprijin de nădejde atunci cînd doamna simte ceva inexplicabil în corpul ei şi verifică repede tensiunea ca să ştie cum trebuie să se simtă, pînă chiar şi banii pentru plata şedinţei. Îi ofer cutia cu şerveţele şi, zîmbindu-i în încercarea de-a o detensiona puţin, o încurajez spunîndu-i: „Lăsaţi, doamnă, ne descurcăm noi împreună“. Doamna Y îmi povesteşte, plină de satisfacţie, cîtă „monstruoasă“ plăcere simte cînd se contrazice cu soţul ei,
