Toleranţa ne duce cu gîndul la acceptarea şi respectarea perspectivei celuilalt, a modului diferit în care gîndeşte şi reacţionează. Pare simplu. Cît de uşor ne este în realitate să facem asta? Cît de mulţi dintre noi se percep ca fiind persoane tolerante şi cît de frecvent reacţiile noastre la adresa celuilalt sînt mai degrabă de intoleranţă. Să privim pentru o clipă toleranţa exprimată în relaţiile apropiate unde – spunem noi – ne este mai uşor să fim atenţi faţă de cel de lîngă noi – că este iubitul, copilul sau un prieten apropiat. Cît de frecvent ni se întîmplă să reacţionăm agresiv prin critică sau respingere faţă de comportamentul sau alegerea celui apropiat.

Copilul nostru ascultă o muzică care pentru mine nu este una „de valoare“ şi reacţionez spunîndu-i că muzica pe care el o preferă „nu se numeşte muzică“, şi asta după standardele mele pe care vreau să le impun şi copilului meu, convins fiind că eu ştiu cel mai bine ce este bun şi valoros pentru el. Sau cu partenerul meu de viaţă, a cărui pasiune pentru biciclete mi se pare „copilărească şi stupidă“. La fel, eu consider că sînt îndreptăţit să aleg în locul lui ce „este mai bine pentru el“. Şi exemplele pot fi foarte multe. De unde dificultatea de a fi tolerant în relaţiile cu ceilalţi? Depinde de mine să accept diferenţele de preferinţe, atitudini şi comportamente ale celuilalt? Evident că da. Însă din acest moment apare dificultatea. Care sînt cauzele acestor dificultăţi?

Prima dintre ele e dată de hipervigilenţa unora dintre noi faţă de greşeala celuilalt. Şi asta mă face să fiu intolerant. Avem obişnuinţa de a sesiza, de a observa mai degrabă ce „nu face bine“ cel de lîngă noi, ce este diferit de ce cred eu că „este bine“. Şi în consecinţă, voi sesiza şi voi exprima frecvent faţă de cei de lîngă mine critici, reproşuri, avînd convingerea că facem asta „pentru binele lor“. Şi asta pornin