Într-un final, pe limba lui, începi să-l înțelegi și pe Bogdan Baltazar: omul are o frustrare. Aceea că nu e acceptat oficial ca fiind intelectual. În 1990, după cum singur a recunoscut ieri, cu ocazia lansării cărții ”Repere intelectuale ale dreptei românești” (detalii aici), conu Alecu Paleologu l-a trimis la organizat săli și aranjat mobilierul. După 20 de ani, nici fiul lui Alexandru Paleologu, Teodor, nici Pleșu și nici Liiceanu nu au fost mai indulgenți cu el. Și i-au tăiat destul de repede macaroana.

Cum scriam, chiar pe limba lui Bogdan Baltazar a arătat de ce nu este un intelectual. În primul rând, pentru că nu reușește să înțeleagă că ”a fi intelectual” nu este o calitate care se dobândește și se certifică doar o diplomă de studii, fie ea în științe umaniste, fie în științe tehnice, economice ori medicale. A fi intelectual înseamnă, în primul rând, a fi consumator de idei (indiferent de mediul din care provin – de la filosofie până la cercetări de fizică cuantică, de la literatură la medicină ori matematică).

Mai apoi, ”a fi intelectual” înseamnă a purta mai departe și a pune în discuție aceste idei, fie în spațiul public, fie într-un cerc mai restrâns, de apropiați și prieteni. Mai mult, de a propune propriile idei, de a lansa idei în mod avizat. Iar statutul de intelectual este o acceptare subiectivă, la nivelul unui grup restrâns ori la nivel mai mare, cel puțin național, și nu o ”patalama în alb” oferită de cineva care e recunoscut și acceptat deja ca fiind intelectual (cum a încercat Bogdan Baltazar în 1990, gudurându-se pe lângă Alexandru Paleologu, ori băgându-se acum în seamă cu ocazia lansării unei cărți de interviuri cu intelectuali). Desigur, pentru a înțelege o asemenea distincție trebuie să fii consumator de idei, adică să fi parcurs măcar primul pas al condiției de intelectual.

Că Bogdan Baltazar nu înțelege cum stă treaba