Ecourile Festivalului Naţional de Teatru, încheiat în prima săptămînă din noiembrie, se sting treptat, suscitînd încă, pe suprafaţa vieţii teatrale curente, mici vîrtejuri în albia principală, gîlgîieli şi bolboroseli în dreptul diverselor stăvilare, ba chiar şi cîte-o viitură bruscă pe cîte-un braţ aparent secat. În privinţa mişcărilor de adîncime, e greu de spus dacă ediţia 2010, încrisă, mai mult sau mai puţin, pe aceeaşi direcţie ca şi ediţiile 2008 şi 2009 (cei trei ani cînd conducerea artistică şi selecţia FNT au fost asigurate de Cristina Modreanu, ziarist şi cronicar teatral), va însemna cu adevărat ceva, adică, păstrînd metafora acvatică, dacă ea va contribui cu adevărat la răscolirea mîlului de pe fundul marelui lac al scenei româneşti. Căci, deşi Lucian Blaga ne asigură atît de dulce că numai în asemenea lacuri înfloresc nuferii, cantitatea prea mare de ţărînă inertă poate compromite înotul sau navigaţia, ca să nu mai vorbim despre celelalte forme de viaţă de sub oglinda apei. Or, intenţia declarată (pe ton cînd mai aşezat, cînd foarte bătăios) a pomenitului directorat a fost tocmai aceasta: să tulbure apele, altfel spus să conturbe comodităţile, să combată clişeele, să contrazică aşteptările, spre a declanşa o reconsiderare a artei scenice autohtone în raport, pe de o parte, cu timpul nostru şi, pe de altă parte, cu teatrul lumii. Nobilă ambiţie – şi purtătoare de riscuri evidente.

DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Ultimele (în sensul de cele mai recente, să sperăm!) trei ediţii ale FNT au adus în atenţie un număr considerabil de artişti din generaţiile tinere, ca şi un număr consistent de formule scenice pe care nu le-aş numi neapărat sau nu le-aş numi chiar deloc (i)novatoare, dar care a(vea)u în comun, măcar la nivelul propunerii, gustul pentru pulverizarea formelor