Portretul luptătorului la tinereţe de Constantin Popescu este un film imperios necesar pentru români, la fel cum a fost Katyn al lui Wajda pentru polonezi. Lungmetrajul de debut al regizorului-scenarist Constantin Popescu se deschide cu o scurtă prezentare, în ralanti, a grupului de partizani anticomunişti conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu „Moşu“ (Constantin Diţă), pe un fond sonor ameninţător. Peste motto-ul din Rilke („Orice înger este înfricoşător“) intră brusc imagini de arhivă cu fastuoasa paradă bucureşteană în cinstea „Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace“ de la Berlin (1951), în timp ce o voce din off recită înflăcărat nişte versuri patriotice. Însă pelicula se taie, vocea se îngroaşă şi devine ininteligibilă, iar noi pătrundem în viaţa oamenilor lui Ogoranu, printr-un episod din primii lor ani de activitate în Munţii Făgăraş: pe 21 mai 1949, nişte ofiţeri de Securitate încearcă să se infiltreze în grup, dar sînt demascaţi şi ucişi. Urmează o şedinţă regională organizată la Sibiu de Direcţia Generală a Securităţii Poporului în martie 1950, în care ia cuvîntul general-locotenentul Gheorghe Pintilie (unul dintre capii represiunii sîngeroase din România comunistă). Discursul său (care ar putea fi amuzant, dacă n-ar fi înfiorător) este întrerupt de secvenţe cu masacrarea unui alt grup de rezistenţă şi cu o percheziţie violentă în casa familiei unui partizan. După un interludiu, asistăm la dramatizarea unei alte şedinţe de Securitate, din mai 1950, în care ofiţerilor li se prezintă nişte imagini alb-negru, filmate aparent pe peliculă de 8mm, care ar aparţine unor role lăsate în urmă de „elementele declasate“ din grupul lui Ogoranu – ocazie pentru a ni se prezenta nouă, spectatorilor, personajele pe care le vom urmări în continuare. Acest început este relevant pentru felul în care Constantin Popescu şi-a construit filmul. Mai ales în p