În clasamentul "celor mai mari români", lansat cu ceva timp în urmă de televiziunea naţională, Nicolae Iorga (1871-1940) a ocupat poziţia 17. A fost depăşit, printre alţii, de Gigi Becali şi, urmat la "mustaţă", de Gregorian Bivolaru şi Mirel Rădoi. Un clasament ridicol, cu siguranţă, cel puţin în zona poziţiei cărturarului care jalonează istoria culturii române. La 70 de ani de la sfârşitul său tragic, Nicolae Iorga ni se înfăţişează drept un erudit comparabil cu marile genii universale.
Puţine personalităţi româneşti au o biografie marcată de atâtea "recorduri" ale cunoaşterii şi creaţiei culturale. După ce a devenit, la doar 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române, în 1894, Nicolae Iorga a primit post la catedra de istorie a Universităţii din Bucureşti. Academician "plin" a fost din 1911. S-a impus şi ca iniţiator al unor şcoli şi reviste prestigioase. A fondat şi condus, printre altele, cursurile de vară de la Vălenii de Munte (din 1908), Şcoala Română din Paris (1920), Şcoala de misionare naţionale şi morale. Neamul românesc, Sămănătorul, Revista istorică, Revue Historique du Sud-Est-Européen, Floarea darurilor au fost câteva dintre ziarele şi revistele patronate de marele is-toric. Cunoştea şi vorbea, fără egal, limbi clasice şi moderne.
Lecturând ariile de interes ale istoricului, pare că nici un subiect nu i-a fost străin. A scris despre relaţiile româno-engleze, româno-albaneze, călători, ambasadori şi misionari în ţările române, arta românească în Banatul muntos, balada populară românească, Barbu Ştirbei, Academia din Bucureşti, domniile lui Mihai Viteazul, Petru Vodă Şchiopul, secui, războaiele balcanice, trecutul Basarabiei, românii din America, Revoluţia de la 1848, mica şi marea Unire, breasla blănarilor din Botoşani şi încă multe altele. Monografii, biografii, diverse volume şi v
