Dacă nu e spusă asumat în glumă, declaraţia sună ciudat, cu un picior într-o lume şi cu celălalt în alta. Care lumi nu sînt însă paralele, ci se întretaie. Unde? Cum? Prin cine? Cum arată omul care zice aşa ceva? Azi ar avea blugi cu talie joasă şi cu turul lăsat, lanţ gros la gît, tricou mulat, tatuaj pe biceps, mobil de fiţe la mîna a doua, cu cartelă reîncărcabilă, la care ascultă manele, şi o fată cu cercei mari atîrnată de braţ. Amîndoi mestecă gumă şi fac baloane. Se sărută cu guma în gură. Amîndoi au un fel de slujbă, dar care nu stă în calea modului lor de viaţă. Viaţa lor se petrece în mall. Cînd nu sînt acolo, locuiesc cu părinţii şi aştern covor de coji de seminţe cînd socializează pe scara blocului. La mall împart un hamburger şi o cola. Vin pe jos sau cu transportul în comun. Vor să fie după ultima modă, dar sînt totdeauna cu doi paşi (ani) în urma ei. În schimb, hainele şi accesoriile sînt „de firmă“, chiar dacă fake-uri. Şi, bineînţeles, numele firmei e mare şi la vedere. Vorbesc tare, ca să se facă remarcaţi. Mutatis mutandis (schimbările fiind doar de formă, nu şi de conţinut), îi găsim pe toţi oamenii aceştia în Caragiale. Iar acum – în spectacolul cu O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Nu poţi să nu te întrebi ce ne-ar mai putea spune (cu) Caragiale şi nu s-a spus. Aşa că mergi să vezi ce a mai creat inventivitatea lui Dabija. Sau ce a mai inventat creativitatea lui. Nu se ştie, cu Dabija lucrurile nu sînt întotdeauna ce par a fi. Sau doar pare aşa? (Dacă scriam pentru un blog, aici aş fi pus un wink.) Dabija iubeşte personajele astea. Pentru el sînt… oameni, pe care îi înţelege, îi cunoaşte. Îi vede în fiecare zi, peste tot, ca şi noi. Dar noi nu mai vrem să-i vedem. Ne îngustăm perimetrul vizual, ochii ni s-au obişnuit să-i ocolească şi, ca şi cum am avea un pupitru de sun