Ce ar putea intra şi ce n-ar putea intra în domeniul vast al istoriei? S-ar putea vorbi aici de criterii ferme ale selecţiei? Există doar o istorie gravă sau şi una destinsă, amuzantă? Iată chestiuni delicate la care mă tem că nu s-ar putea da un răspuns peremptoriu.

Francezii au noţiunea de petite histoire care vizează detaliile mai mult ori mai puţin picante, aspectele de culise, zvonistica, anecdotele. E un reflex al mondenităţii proprii spiritului galic ce pune mare preţ pe vorba de duh. Oricît am fi înclinaţi a măsura cu superioritate şi circumspecţie un atare lot de informaţii, să admitem că ele răspund interesului omenesc pentru tot ce e omenesc, naturaleţii noastre care caută naturaleţea, fie şi la întîlnirea realului cu o fabulaţie care-l poate retuşa în chip expresiv. Într-o accepţie generoasă, istoria a îmbrăţişat zona pe cît de apocrifă pe atît de delectantă a anecdotei încă din antichitate. Caius Velleius Paterculus, un istoric roman din epoca lui Augustus, s-a văzut învinuit că a deformat întîmplările pe care le-a înfăţişat, dînd curs unei viziuni anecdotice. Replica sa a fost următoarea: se poate, dar astfel nu sunt mai frumoase, mai interesante? Aşa se explică numeroasele culegeri de anecdote care au apărut, vreme de secole, la diverse popoare între care şi al nostru, de la Anton Pann şi Dimitrie Iarcu pînă la Theodor Speranţia (20 de volume!) şi pînă la Carol Săteanu, Theodor Scarlat- Brăila, Tiberiu Ban, Adriana Lăzărescu, Mircea Cârloanţă, Grigore Băjenaru, Nicolae Velichi, Valentin Borda, George Sbârcea etc. Una dintre cele mai atracţioase, şi ea în mai multe volume, de dată recentă, o datorăm lui Dan Eugen Dumitrescu, vrednic dascăl oltean. Îl vom adnota acum pe cel consacrat figurilor celebre ale literaturii universale, înşiruite în ordine alfabetică (singura, ca să zicem aşa, concesie făcută pedanteriei!), întrucît sunt numeroa