• Medalia de onoare (România, 2010), de Călin Peter Netzer.

Prin personajul Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) – un veteran de război căruia la 50 de ani de la evenimente i se oferă o medalie pentru fapte de vitejie, medalie care i se ia înapoi atunci cînd se descoperă că era vorba de faptele altcuiva –, scenaristul Tudor Voican şi regizorul Călin Peter Netzer au încercat să creeze o figură emblematică de victimă a acestor 50 de ani de comunism şi postcomunism: pensionarul ale cărui repere morale provin mai ales din armată şi din discursurile lui Ceauşescu şi pe care căderea acestuia din urmă l-a lăsat plutind în derivă, impresionabil în faţa autorităţilor şi nostalgic după vremurile în care ele erau mai autoritare, o pradă uşoară pentru politicienii demagogi. După cum notează bloggerul Cinesseur (mergînd corect cu gîndul la titlul lui Bertolucci), povestea lui Ion I. Ion ar trebui să fie „tragedia unui om ridicol“ – un personaj de-al lui Gogol amestecat cu Niki Ardelean al lui Pintilie. La final, cînd Netzer îl pune în centrul unui tablou festiv de familie şi ne invită să ne uităm minute în şir la el (aşa cum ne-a invitat Mungiu să ne uităm la eroina lui din 4, 3, 2, centru al unui tablou similar), ar trebui să înţelegem că medalia aceea, pe care şi-a dorit cu disperare s-o poarte la reîntîlnirea cu fiul său plecat din ţară (plecat tocmai ca să scape de el şi de ceea ce reprezintă), a ajuns să echivaleze pentru el cu însăşi demnitatea.

Din păcate, aparatura dramaturgică ce ar trebui să-l înalţe pe culmile acelea de tragism şi de ridicol e construită din plastic. Iată cîteva dintre aparatele mai mici asamblate de scenarist în scopul producerii permanente de suspans, duioşie şi hilaritate: pentru început, soţia (Camelia Zorlescu) care nu i-a mai vorbit eroului de şase ani (deşi a continuat să stea cu el în casă) şi care bineînţeles că la un moment dat încep