Dezbaterea referitoare la rostul premiilor literare (sau de orice fel) nu e nouă. Nici la noi, nici în altă parte. În ce mă priveşte, am susţinut două principii. Premiile nu trebuie să fie neapărat multe.
Preferabil este să aibă „greutate“, asta însemnând autoritate morală şi materială. Şi să fie acordate de critici, nu de scriitori. După cinci ani în care premiile USR au fost acordate de un juriu de critici (şi, verificaţi, vă rog, acordate cât se poate de corect), noul Statut prevede ca juriul să fie alcătuit şi din scriitori. Rezultatul îl vom vedea. L-am văzut deja la unele asociaţii locale, când a lipsit autoritatea. Părerea mea este că responsabilitatea e direct legată de autoritate, iar autoritatea de obiectivitate. Am rămas fidel tezei lui Maiorescu despre poeţi şi critici. Cu scriitorii, problema este că nu se prea citesc unii pe alţii. E drept că nici criticii nu citesc întotdeauna cărţile pe care le premiază. S-a întâmplat ca un juriu de critici să premieze, acum doi sau trei ani, o carte care nu fusese difuzată. Autorul a mulţumit frumos, mai ales că era cel dintâi premiu pe care îl obţinea, deşi nu mai era de mult la prima carte, dar nu s-a putut abţine de a recunoaşte că, în definitiv, nu-l merita decât, aşa-zicând, în principiu. Am citit eu însumi cartea ulterior şi mi s-a părut foarte bună. Ridicolul situaţiei era însă acelaşi.
Obiectul editorialului meu este altul şi nu fără legătură cu Premiul „Cartea anului” pe care România literară îl acordă săptămâna aceasta cu sprijinul tradiţional al Fundaţiei Anonimul. Noi am urmat de la început modelul unora dintre cele mai de seamă jurii de premiere din lume, care „prefaţează” premiile propriu-zise de nominalizări. De la votarea noului Statut, şi USR procedează la fel, adică în două etape. Ideea nu e acceptată de toţi. Scriitorul român nu e obişnuit să fie nominalizat. Lui i se p
