Oricît de disforică şi cîrcotaşă ar fi lumea noastră artistico-mediatică, nu cred că mă va contrazice cineva cînd spun că o fervoare culturală ca-n toamna asta n-am mai văzut de ani buni. Asociativitate, ingeniozitate, efervescenţă comunitară, jubilaţie spirituală, noi segmente de public, subtile forfotiri politice. Plus bani. Şi-o certă disponibilitate (a tuturor) de-a investi în actul artistic.
Pentru unii, bulimia culturală de azi e direct proporţională cu jalea economică şi dezabuzarea socială. Cu depresia, recesiunea, nevroza şi isteria naţională. Avem iarăşi, ca-n anii ’80, o nevoie disperată de frumuseţe, evadări pe verticală, supape cvasimistice, fantazare cît cuprinde.
Pentru alţii – cei care ştiu ce sume imense varsă-n industria culturii lumea luminată – totul se traduce financiar, ca investiţie strategică, (geo)politică, de inginerie psihosocială etc.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic N-are-a face! Fapt este că gem de lume galeriile, sălile de teatru, conferinţe şi muzică, ba chiar şi unele librării. Că-ţi vezi mai fiecare zi din agendă copleşită de trei-patru evenimente la care-i musai să fii prezent simultan. Şi că peste tot, fără excepţie, dai de oameni senini şi calzi, frumoşi, luminoşi, tineri şi bătrîni deopotrivă, comportîndu-se în context cultural cu o prospeţime receptivă şi-o familiaritate aproape religioase.
Suita spectacolelor de la Naţional, Comedie, Odeon şi „Bulandra“, ca şi la Metropolis, ACT, „Nottara“, ori la matineele pentru copii şi tineret de la Operă şi Ateneu, se desfăşoară frecvent cu casa închisă. Mai toate concertele simfonice, ca şi serile Chopin de la Ateneul Român, au parte de săli pline şi public ales, la modul picant dominat de extreme: grupuri de liceeni şi studenţi, plus grupuri de sexagenari şi octogenari, car
