Cu Horea Paştina s-a întîmplat un lucru bizar: silit fiind să-şi dea doctoratul la bătrîneţe, spre a-şi păstra statutul de cadru universitar la Academia de Arte din Bucureşti, venerabilul pictor s-a pomenit într-o delicată postură: să scrie o lucrare academică despre o artă pe care, practicînd- o toată viaţa, a trăit-o mereu sub chipul intuiţiilor şi rareori sub forma conceptelor.

Altfel spus, pictorul ştie să facă un tablou, dar nu ştie să scrie despre el. Sub unghiul convenţiei didactice, toţi ştim ce este o teză de doctorat: apoteoza birocraţiei universitare în viaţa fiecărui intelectual ambiţios, adică îndurarea unui chin din nevoia de a urca treptele palmaresului. Şi cum treapta era obligatorie pentru a astupa gura adversarilor, Horea Paştina a trebuit să primească jugul.

Urmarea a fost o neaşteptată tortură: natură mistică fără aptitudini verbale, pictorul a intrat în pielea unui schingiuit căruia i s-a cerut ca, în loc de tente cromatice, să scoată din el nuanţe verbale. Să ne închipuim un scriitor care e pus să-şi descrie vocaţia literară sub forma pictării unor pînze colorate. Mîzgăleala ineptă la care s-ar deda ne-ar arăta nu numai lipsa lui de înzestrare plastică, dar chiar ar arunca o umbră de îndoială asupra talentului său verbal. Ceva asemănător s-a întîmplat cu Horea Paştina: pentru el, pictura e desen şi culoare, nu cuvinte şi nici sintaxă discursivă, artistul simţindu-se în elementul lui atunci cînd pune forme pe pînză, nu atunci cînd leagă noţiuni pe hîrtie. Şi atunci cum să-şi păstreze înălţimea artistică fără să cadă în capcana trăncănelii doctorale?

Lui Horea Paştina încercarea i s-a părut atît de absurdă că a rezolvat-o în singurul mod în care a crezut că nu-şi trădează vocaţia: a întocmit o compilaţie de texte în cuprinsul cărora i-a lăsat pe alţii, mai înzestraţi ca nerv expresiv decît el, să vorbească