Dupa ultimele ispravi ale celor care ne reprezinta si ne guverneaza, te intrebi si vrei sa stii, fara prea multa speranta, pana cand? Unde se vor opri cu retorica si dialectica aruncatului vinei asupra poporului? Ce anume ii determina intotdeauna pe cei de la varful unui stat sa biciueasca vulgul, atunci cand treburile nu merg bine?

Daca cei care impart painea si invart cutitul ajung sa creada ca tot amaratul condus este principalul vinovat de esecul politicii si deciziilor lor, atunci e clar ca ne-am gresit tara si ne-am nascut unde nu trebuie. In general, poporul roman a avut o soarta nefericita de-a lungul istoriei, in ciuda invataturilor propagandei oficiale a statului din mai toate regimurile.

Mediocru, cotropit si asediat de vecini, intotdeauna mai puternici si mai prosperi, romanii gasesc cu greu in istoria lor un punct de reper fata de care sa se simta mandri, puternici, de care sa isi aduca aminte cu placere. Poate Marea Unire din 1918 sa faca exceptie. In rest, toate marile realizari sunt, la rigoare, doar o reusita posibila gratie contextului international.

Ne pricepem in schimb sa ne acoperim de rusine si umilinta momentele unice. Asa am facut cu Revolutia din '89, cu mostenirea si amintirea lui Ceausescu si multe altele.

In privinta presedintilor, parca am suferi de un adevarat blestem. Ori prea duri, ori prea ingusti la minte, lipsiti de viziune istorica, fara simtul onoarei si al implinirii unui mare destin, meschini si ipocriti fata de propriul popor, mai toti s-au dovedit intr-un final niste dezamagiri contondente. Din nou, cu exceptia regelui Carol I, aproape toti conducatorii acestui neam mai degraba s-au acoperit de rusine decat sa faca cinste poporului.

Pentru ca si asteptarile romanilor au fost educate de catre aceiasi lideri sa tinda intotdeauna catre o mediocritate haotica, suma lor a