De la Paul Zarifopol citire, Caragiale îşi privea cu umor binevoitor personajele. „Îi urăsc, mă, îi urăsc“ e excepţia, nu regula. Şi cînd sînt odioşi, poltroni, libidinoşi, escroci – şi atunci par simpatici, lichele amuzante. E probabil că Zarifopol, bun prieten cu Caragiale, îşi formase părerea „la sursă“. E, cum s-ar zice, credibil. Şi chiar aşa a fost citit mai mereu Caragiale, aşa a fost, tradiţional, pus în scenă. Dar nu întotdeauna. A existat şi Marea trăncăneală, eseul lui Mircea Iorgulescu, în care personajele lui Caragiale numai simpatice nu ieşeau – şi nu doar din nevoia de actualizare şi de critică piezişă. A existat şi filmul lui Pintilie, în care caragialienii tradiţionalişti nu îl vedeau nicicum pe Caragiale, atît de puternic era accentul pus pe mahalaua mizerabilă, pe violenţa primitivă, pe reacţia viscerală. Au fost şi în teatru destule montări în răspărul tradiţiei, de-ar fi să o amintesc doar pe a lui Mihai Măniuţiu de la Odeon. Ca şi în aceea, în montarea lui Alexandru Dabija de la Naţionalul ieşean, totul se petrece în curte. Decorul imaginat de Dragoş Buhagiar e fabulos: un şantier luminat prost de becuri chioare, schele, saci de ciment, groapa cu mortar, lemne, unelte în devălmăşie – toate au rolul lor, toate joacă. Totul e mizerabil, pînă şi gardul de uluci inegale, portiţa care stă să cadă, aerul e saturat de praf, bîrnele casei sînt albe, bătătura e noroită de cimentul amestecat cu apă. Nu e un şantier aşezat, ordonat nemţeşte; e unul bezmetic, asemenea celor care-l populează. Mahalagii care şi-au pierdut demnitatea ţăranilor din care provin – sticlele de băutură zac în roabă, mănîncă pe masa neaşternută, masa e lîngă budă şi, oricum, mare diferenţă între ele nu face nimeni –, proşti, isterici, obsedaţi sexual, răi, violenţi. Jupîn Dumitrache (Călin Chirilă) bate la Spiridon (Doru Aftanasiu) cu aplicaţie şi plăcere, Ipingescu (Florin M