Pentru şmecher, dicţionarele noastre trimit la germ. Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul "persoană cu gust rafinat", cf. DEX) nu e nici atestată şi nici prea credibilă.

(apărut în Dilema, nr 404, 10 noiembrie 2000)

"Şmecher" e un cuvînt incomod, care pune sub semnul îndoielii pretenţiile noastre lingvistice de a-l încadra şi a-l explica. Banalitatea-i aparentă pare să ascundă cîteva mici secrete. Termenul, foarte frecvent în stilul colocvial, e destul de recent; prima sa atestare provine dintr-un dicţionar bilingv (Barcianu) din 1868, iar unul dintre primele citate reproduse de dicţionare (din Vlahuţă) e "scris adînc": "Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti în ţara noastră" (fraza apare aşa în dicţionarul mai vechi al lui Tiktin, în vreme ce autorii dicţionarului academic, DLR, mai exact al volumului care apărea în 1978, o reduc prudent: "Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti").

Şmecher pare a face parte din categoria argotismelor intrate în uzul familiar şi tot mai puţin marcate stilistic. De fapt, cuvîntul îşi păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, şi un uz argotic foarte clar şi stabil. Categoria şmecherilor (în opoziţie şi în permanentă interacţiune cu cea a fraierilor!) e una aproape profesională; o dovadă e dreptul (sau taxa) de şmecher... De altfel, cuvîntul intră în componenţa sau stă la originea unora dintre desemnările limbajului argotic românesc (limba şmecherilor; limba şmecherească; şmechereasca), abilitatea verbală fiind una din trăsăturile esenţiale ale prototipului. Abrevierea şme, atestată într-un mic glosar din 1936 (V. Cota, Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor) şi discutată - în construcţia glumeaţă à la şme - de Iorgu Iordan, e mai actuală ca oricînd, prin răspîndirea modei trunchierilor (pentru care are privilegiul întîietăţii în timp): "Se crede şme de Bucureşti" (S. Preda, 198