Uneori, cărările care duc în aceeaşi direcţie se încrucişază neaşteptat. Astfel s-au încrucişat pentru mine, în aceleaşi zile, pagini citite din cartea Ioanei Pârvulescu, Viaţa începe vineri, cu spectacolul Nesomn, al lui Arcadie Rusu, de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, prezentat de curând în premieră.

Şi cartea, şi spectacolul ne îndeamnă să visăm cu ochii deschişi la o lume posibilă şi să ne întrebăm cât de real ar putea fi visul cel din vis, dar şi visul vieţii noastre. Băieţelul Nicu, unul dintre cele mai pregnant conturate personaje ale cărţii, se întreabă la un moment dat: „Dar dacă ar fi adevărată lumea din vis şi dacă e vis acum, când i se pare că s-a trezit?” Cam la fel îşi spune şi coregraful Arcadie Rusu: „Sunt un vis care are vise, se poate că şi visele mele le au pe ale lor.”

Desigur, tema este veche de când lumea, dar ea ne va atrage mereu, prin fiorul gândului înaripat care încearcă să pătrundă dincolo de contururile aparent ferme ale acestei realităţi. A mai abordat-o şi Sergiu Anghel în Visul din vis, cu Compania Orion, şi acum Arcadie Rusu pătrunde şi el în această lume cu graniţe fluide, căreia încearcă şi reuşeşte să-i dea contur, pe mai multe planuri: prin cuvintele sale din program, un poem despre felul cum visăm, ne visăm, suntem vis, prin sunetul saxofonului la care cântă, însoţind unele secvenţe de mişcare, dar, în primul rând, prin dansul care prinde formă pe scenă şi ne poartă în acest univers imaginat de el. „Omul este un vis frumos şi în egală măsură grotesc, tulburător, neprevăzut ”, ne mai spune prin cuvinte autorul spectacolului Nesomn. Aşa sunt şi apariţiile stranii din secvenţele sale de dans, în care accentul cade pe tulburător şi neprevăzut şi nu pe frumos. Ajutat şi de costumele create de Cristina Barbu, în culori tranşante – negru, roşu, alb, uneori cafeniu – şi cu linii bizare, care fac ad