Editura Humanitas a republicat, foarte recent, păstrându-i întru totul faţa din tinereţe, un volum pe care doar neglijenţa l-ar putea trimite în anticariat: Aer cu diamante, de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu şi prefaţa lui Nicolae Manolescu.

În totul, cartea este aceeaşi din 1982, cu o discretă umbră a noii edituri în josul omului din litere de plumb care-i cuprinde pe toţi, dimpreună cu titlul. Două coperţi cu alură de manifest (prima, colaj cu nume forţând trăinicia, ultima, şedinţă foto cu locomotivă) pentru o sumă de poezii pur şi simplu bine scrise. Şi binişor diferite.

Poemele de amor ale lui Cărtărescu sunt o enormă avalanşă de imagini pe un repaus sentimental. Nici o dragoste, dar multă îndrăgostire, în aceste pulsaţii stranii ale unui univers familiar. Oraşul înnebuneşte, de la cartierelehangar la bucătăriile strâmte, de parcă un curent electric îşi alimentează, brusc, circuitele cunoscute. Şi totul începe să se mişte, precipitat, halucinant, într-un basm cu tramvaie, televizoare şi nostalgii. Îmi amintesc, fără să vreau, de un loc comun al comentariilor la Eminescu: natura nu este un simplu decor, ea participă... În cele vreo câteva poezii în aceeaşi formulă, de crescendo oniric, care nu trebuie să explice unde dispare, energie evanescentă, Cărtărescu dă măsura participării à la postmoderne. Viaţa nu doar că se reconstituie din spaţiile, mai largi sau mai înghesuite, în care se pierde în fiecare zi, dar ajunge să le schimbe rostul, să le facă să se abată unele spre altele, ca printr-un ciudat efect de masă. „Să fim tandri, bîigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii/ de şoldurile voluptoase ale autobazei din filaret/ să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu/ să fim tandri, mai zise o muscă.” (Să ne iubim, chera mu...) Vraja, de bună seam